Oradea

Moto:“Nu pe mine să mă slăviţi domnilori, mai degrabă măriţi natura care a dat naştere acestor frumuseţi neasemuite.” (Czárán Gyula, 1 mai 1903.)

Czárán Gyula (se va pronunţa: Ţaran Ghiula) s-a născut la 23 august 1847 în comuna Şepreuş din judeţul Arad, într-o familie de negustori de origine armeană, stabiliţi în zonă la începutul secolului XIX. Părinţii săi au fost: Czárán Gergely (1818-1890) tatăl şi Capdebó Anna (1827-1864) mama. Clasele elementare le urmează la Şepreuş unde va însuşi  limba română. Continuă studiile la Gimnaziul Minoriţilor din Arad până în 1866, după care este înscris de către tatăl său la gimnaziul din Bratislava pentru a învăţa şi limba germană. Aici ia bacalaureatul cu calificative foarte bune în 1867.  Constrâns de tatăl său, renunţă la cariera de inginer şi se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta. Aici, în timpul liber, învaţă cu uşurinţă limba franceză şi italiană. Tot la insistenţele tatălui  va continua studiile de drept la Viena. Nu-şi mai poate da al doilea examen, pentru că după o varicelă şi pneumonie gravă tatăl său, şi el bolnav, îl recheamă în anul 1871 la Şepreuş pe moşia familiei, cumpărată de la stat.  Din acest mediu rural se va refugia din ce în ce mai des în Munţii Codru Moma respectiv Bihor.  Aici va vizita pentru prima dată în anul 1880 Peştera de la Meziad pe care o va explora pas cu pas, nivel cu nivel. Este primul care va construi podeţe şi scări în interiorul peşterii şi va aplica şi marcaje turistice pe pereţi. Unele dintre acestea se mai regăsesc şi în zilele noastre.
Societatea Carpatină Ardeleană-SCA-E.K.E.  (Erdélyi Kárpát Egyesület-E.K.E.), înfiinţată în anul 1891 la Cluj, s-a achitat de o veche datorie faţă de Czárán Gyula, membrul său de onoare, când la 13.10.1904 a anunţat prima excursie la Meziad, în ciuda faptului că lucrările de amenajera au fost deja de mult terminate. Descoperirea senzaţională a Peşterii de la Vadu Crişului urmată de afluenţa puternică a vizitatorilor a convins conducerea SCA-E.K.E. să organizeze această primă excursie şi la Meziad:  

Mult stimate Domn Membru !
Czárán Gyula, membrul nostru de onoare, în cursul acestei luni doreşte să conducă o excursie la peştera cu patru nivele de la Meziad, recent explorată, una dintre cele mai frumoase peşteri din ţara noastră şi cu acest scop va sosi în oraşul nostru la data de 14 a lunii curente. Daca doriţi să participaţi la această excursie vă rugăm să vă prezentaţi la data de 14 a lunii curente la sediul asociaţiei noastre (Casa Mathias Rex) la ora 6 după masă (vineri) pentru a discuta programul .

Cluj,13. oct. 1904.

M. Kovács Géza
secretar general.

În  momentul discuţiilor participanţii aveau deja la dispoziţie primul ghid turistic al Munţilor Bihor, editat la imprimeria Süssmann Lázár din Beiuş în anul 1903. Autorul ghidului este însuşi Czárán Gyula iar titlul lucrării în traducere este: Ghid Turistic pt. Excursii la Stâna de Vale (KALAUZ Biharfüredi Kirándulásokra, limba maghiară). 
În acest ghid se regăsesc toate detaliile peşterii descrise în acele vremuri:  

„Peştera de la Meziad este cea mai mare şi frumoasă  peşteră din ţara noastră, după cea de la Agtelek. Este atât de mare şi are atâtea ramificaţii, încât vizitarea ei necesită şase-şapte ore pentru cel ce vrea s-o vadă toată. De la Stâna de Vale se fac cinci ore cu carul, iar de la peşteră înapoi se fac cu o oră şi jumătate mai mult, deci nici în cea mai lungă zi de vară nu se poate parcurge drumul. La peşteră nu sunt posibilităţi de cazare...
Cu toate că nu se poate parcurge drumul dus-întors cu vizitarea peşterii într-o singură zi, totuşi există o modalitae de a vizita peştera fără cazare...
Musafirii care vin la balurile  oraşelor mici sau satelor din împrejurimi sosesc cu căruţa, se distrează până dimineaţa: după care se urcă în căruţe şi merg înapoi spre casă odihnindu-se şi pe drum până când ajunşi acasă se pot recupera după somnul pierdut toată noaptea.
În acest fel se poate organiza şi excursia de la Meziad. După prânzul de la Stâna de Vale la ora 1,30 – 2 îmbarcarea în căruţe, sosirea seara  la peşteră, în faţa peşterii aprinderea focului, consumarea cinei, intrarea în peşteră şi vizitarea acesteia, ieşire dimineaţa, mic dejun, cu căruţele înapoi la Stâna de Vale. Drumul duce prin Budureasa, Curăţele şi Meziad şi se poate ajunge cu căruţa până la intrarea peşterii...
Pe lângă făclii se vor duce şi benzi de magneziu, pentru că cele mai frumoase părţi ale peşterii numai aşa vor putea fi scoase în evidenţă...”
În peşteră nu este nevoie de ghid pentru că marcajele şi semnele din interiorul peşterii fac aproape imposibilă rătăcirea, pe de altă parte în Meziad nici nu se găseşte om care ar cunoaşte toată peştera.”
Conform cărţii de oaspeţi  din vila lui Czárán Gyula de la Stâna de Vale, cei care făceau excursii în zonă sub conducerea lui, cunoşteau foarte bine traseul peşterii cu toate frumuseşile şi greutăţile lui:

„Excursie la Peştera Meziad.

1903 august 12-13 . – Ambele zile vreme bună  –
Participanţi: d-a dr. Csiky Viktor, Czárán Gyula, Török Gyula cu căruţa, Taritzky Endre, Fábián         Lajos călare.-
Pornire pe data de 12 ora 13 şi sosire seara la opt jumate. După o scurtă pauză la lumina făcliilor am intrat în peşteră...
Nu dorec să pomenesc aici despre cele văzute în peşteră la lumina benzilor de magneziu şi evidenţiate prin prezentarea deosebit de atrăgătoare a domnului Czárán, pentru că aceste frumuseţi sunt mult mai bine descrise în Ghidul Turistic pt. Excursii la Stâna de Vale, decât a-şi încerca eu să reproduc cele văzute.
Micul nostru grup, însufleţit de frumuseţile naturii, nu a scăpat însă de nişte  încercări, adevărat minore. De exemplu s-a adeverit faptul că la trecerile înguste doamnele ar trebui să poarte mai degrabă haine bărbăteşti, cizmele şi pantofii ar trebui potcoviţi, iar pentru doamnele mai voluminoase n-ar strica o cură de slăbire înaintea  acestei excursii.
Pentru cei mai fricoşi ar trebui agăţată  o incripţie pe spatele celui de dinainte cu textul “ cu curaj ,în aceste locuri înfricoşătoare”…       
În cunoştinţa faptului că aceste locuri de excursie există datorită muncii de peste 15 ani şi voinţei de fier a lui Czárán Gyula, Mesia Turiştilor Bihoreni, doresc ca Atotputernicul să-l ţină mult în viaţă.
Fábián Lajos”

Cei care s-au decis să participe la excursie au hatărât că nu se vor lăsa intimidaţi de vremea rea şi “vor face bal” cu orice preţ între stalagtitele şi stalagmitele peşterii.
Grupul temerar a sosit la 22 octombrie la Bratca unde au fost aşteptaţi deja de către Czárán Gyula  şi Palkovics József, ambii membri de onoare ai SCA-E.K.E. Au fost prezenţi şi proprietarii cailor  închiriaţi pentru această ocazie.
Descrierea excursiei se regăseşte în revista  “Erdély” a SCA-E.K.E. din 1904 numerele 9-10. de către Kovács Géza, care anexează şi câteva fotografii făcute cu acestă ocazie în peşteră.  Cu toate că Czárán Gyula  a fost un fotograf deosebit de bun, nu se poate afirma că el ar fi autorul acestor imagini, pentru că el, în timp ce era ghid, avea o singură preocupare: să-şi facă oaspeţii să se simtă cât mai bine.
Trecând prin Damiş, Măgura Dosului, Piatra Acră au ajuns seara la opt la lumina făcliilor în faţa peşterii unde deja ardea focul şi câţiva localnici chemaţi din Budureasa fierbeau ceaiul.
După cină, cu făcliile aprinse, au pornit spre lumea subterană “construită de diavoli dar împodobită de  îngeri “ după cum spunea Czárán.
Copleşiţi de frumuseţea Turnului Alb, a Turnului de la Piza, a Capelei, a Călăului,a Palmierului au şi uitat că au călărit opt ore până la peşteră. Când, trecând prin Stupărie, au ajuns la Fântâna lui Iacob se făcuse deja miezul nopţii.
Amintind de Port Arthur, această încăpere cu lacurile şi bazinele răsfirate jur împrejur a cucerit cea mai mare admiraţie în rândul vizitatorilor: „ Am adus decizia, că această zonă este cea mai frumoasă parte a peşterii. Aici ne-am odihnit o oră întreagă, timp în care “explodau”  una după alta sticlele de şampanie aduse în prealabil de către gazda grupului. Redutele din Port Arthur abia mai  rezistau presiunilor. Nu ne lipseam nici de toasturi şi urale de bine. Trăiască Czárán! Trăiască Palkovics! Trăiască d-a Ruzitska, prima turistă a Clujului, care rezistă mai bine decât noi toţi!”
Veselia s-a sfârşit la ora unu noaptea. Odihniţi au pornit mai departe trecând pe la: Capela lui Pluto, Sala festivă, Sala de doliu, Harpa lui David şi Templul cu stâlpi al catacombelor. Şi nu am pomenit încă de Grădina copiilor, de Balul curţii sau de Mauzoleul lui Pluto. De aici au pornit înapoi spre partea inferioară a peşterii pe la Tronul lui Napoleon, Ursul polar şi Calvar.
S-a făcut cinci dimineaţa când au ajuns la ieşirea peşterii, unde s-au odihnit circa două ore până la micul dejun, după care, în urma faptului că cinci cai au fugit în timpul nopţii, jumătate călare jumătate pe jos au pornit spre Bratca. În ciuda tuturor greutăţilor participanţii la primul bal au decis că vor repeta această excursie. Nu ştim dacă s-au ţinut de cuvânt, dar vestea acestei intrări subterane a fost aşa de mare încât şi aztăzi răsună între pereţii peşterii, ademenind mulţimi dornice de acest bal.
Între timp Czárán a cutreierat Italia, Germania, Austria, Ardealul, a fost în Alpii Francezi şi  Tatra Înaltă, iar la 02.07.1886. a fost ales membru la Societatea Carpatină Maghiară.
După moartea tatălui său intervenită la 11.01.1890. arendează toată moşia de la Şepreuş iar  veniturile astfel obţinute le va folosi pentru explorarea Munţilor Codru Moma şi Bihor respectiv pentru construcţia şi amenajarea traseelor turistice din aceste zone.
Închiriază pe zece ani Vila Paradeiser şi se mută în Moneasa, unde-şi va amenaja reşedinţa de vară. Ca prim pas concepe şi construieşte câteva drumuri, poteci turistice atât în jurul staţiunii cât şi la ruinele Cetăţii Dezna.
Treptat însă î-şi îndreaptă atenţia spre Munţii Bihor. Tratamentul impus pentru căile sale respiratorii afectate de pneumonia din tinereţe îl face să viziteze în anul 1892 Stâna de Vale, pe atunci deosebit de rustică.
Frumuseţea împrejurimilor, adîncimea şi sălbăticimea pădurilor l-au impresionat şi impulsionat deosebit de mult. Cutreiera săptămâni întregi notând şi făcând schiţe. Aici îl întâlneşte pe dr. Pethő Gyula, geolog de renume la Institutul Geografic Maghiar.  Întâmplătoarea întâlnire se va tranforma într-o prietenie deosebită între cei doi, având în vedere şi faptul că numai Czárán Gyula  l-a putut conduce în acele locuri ascunse, unde doar “duhurile rele” bântuiau în acele vremuri.
Czárán Gyula a avut ocazia să înveţe foerte mult de la prietenul său geolog, dar şi-a dat seama că pentru proiectele sale de viitor va trebui să înveţe şi mai mult.
Pentru a dobândi cunoştinţele necesare lucrului cu explozibil se va înscrie ca  student extraordinar, la vârsta de 45 de ani, la Facultatea de Silvicultură şi Mine din Banska Stiavnica (Slovacia).  Cei trei ani petrecuţi aici i-au adus recunoştinţa profesorilor şi colegilor, dar s-a cristalizat şi toată concepţia sa cu privire la explorarea şi amenajarea turistică a Munţilor Bihor.
În iunie 1895 termină studiile la Banska Stiavnica şi în drum spre casă la Budapesta cumpără cărţile de specialitate, echipamentele turistice şi dotările tehnice de care va avea nevoie la lucrările preconizate în Munţii Bihor. 
La 14. noiembrie 1895 Societatea Geografică Maghiară îl alege ca membru, iar în acelaşi an se înscrie ca membru şi la SCA-E.K.E.          
Din acest moment execută şi dedică toate lucrările turistice Societăţii Carpatine Ardelene – E.K.E., cu toate că aproape toate cheltuielile materiale le suportă el, iar explorările au fost făcute în perioade anterioare înscrierii în acestă societate.
Drept urmare se intensifică activitatea SCA-E.K.E în Bihor dar Czárán Gyula  finanţează şi  alte proiecte turistice.
La 29 august 1897 este membru în comisia de recepţie care participă la inaugurarea traseului turistic de la Cascada Răchiţele, construită cu concursul primarului Sikó Kanuth din Meredeu.
După excursie Czárán a afirmat că acest traseu este un “drum mort” pentru că este lipsit de orice punct de belvedere, şerpuind jos în valea îngustă.
Conform metodelor şi principiilor estetice ale sale un traseu turistic fără puncte de belvedere este ca un palton fără nasture. De aceea s-a hotărât să coase la loc acest nasture. A explorat minuţios toată zona şi în scurt timp a apărut cu muncitorii lui, pe care-i selecta cu mare atenţie, şi a construit minunatul Circuit de Încercare,  cuprinzând cele mai frumoase stânci, puncte de belvedere şi cascade din zonă.
Descrierea circuitului şi a recepţiei tehnice se regăseşte în revista “Erdély” din 1901:
„Lucrările descrise mai jos au fost executate de către SCA-E.K.E pe baza cercetărilor efctuate de către neobositul nostru membru de onoare Czárán Gyula, care s-a angajat şi pentru proiectarea traseului şi supravegherea lucrărilor. Predarea şi primirea lucrării a fos pe data de 7 iulie în prezenţa conducerii SCA-E.K.E.”
În perioada 17-18-19 iulie 1898, Czárán Gyula a anunţat  pentru prima dată  excursie în Cheile Someşului Cald, zonă pe care, datorită aglomerărilor de formaţiuni carstice, a denumit-o Bazarul Someşului Cald.
Pentru continuarea lucrărilor de amenajare şi cercetarea zonei de obârşie a Someşului Cald SCA-E.K.E. a alocat în anul 1899 o sumă de 400 Forinţi cu rugămintea adresată lui Czárán să continue şi să conducă lucrările.
Traseul a fost construit în trei luni de zile grele cu cei 12 muncitori din echipa lui Czárán, cu un buget care a depăşit cu mult suma alocată de către SCA-E.K.E. Bineînţeles deficitul financiar a fost acoperit de către Czárán Gyula.
Inaugurarea oficială a circuitului Bazarul Someşului Cald a fost la 7-10 iulie în cadrul unei excursii la care au participat 23 de persoane, printre care şi conducerea SCA-E.K.E.
Comisia tehnică a fost atât de profund impresionată de rezultatul şi calitatea muncii prestate, încât la adunarea generală din 15.07.1900 au propus alegerea lui Czárán Gyula ca şi membru de onoare al SCA-E.K.E.:
“Secretarul general dă citirii raportul comisiei tehnice, în care Czárán Gyula este pomenit numai cu superlative...
Explorarea obârşiei Someşului Cald este meritul lui, de aceea propune adunării generale ca acest turist adevărat să fie ales membru de onoare. Propunerea a fost  acceptată.”
Justificând propunerea făcută Melitskó Frigyes, preşedintele comisiei tehnice şi M. Kovács Géza, secretarul comisiet tehnice au accentuat următoarele:
“Czárán Gyula a explorat complet şi exemplar zona de obârşie a Someşului. A construit o potecă de 8 kilometri cu multe scări, podeţe, tuneluri şi balcoane. A construit la intarea peşterilor balustrade de acces, la intrarea cheilor scări, terase. A montat pe tot circuitul indicatoare şi a aplicat marcaje colorate.
Deci Czárán Gyula a explorat această zonă în aşa fel încăt suma de 400 Forinţi alocaţi de către societatea noastră a fost completată cu mii de Forinţi din averea sa proprie, după cum ne-am putut convinge la faţa locului...
Czárán Gyula a dobândid merite de necontestat şi inalienabile nu numai prin explorarea zonei de obârşie a Someşului, ci şi prin faptul că în calitate de membru al societăţii noastre a îmbrăţişat cu cel mai mare interes şi dragoste cauza turismului nostru neglijat până acum.
Activitatea lui personală a luat o amploare care se poate atribui unei întregi asociaţii turistice a cărei muncă binecuvântată şi de interes comun o face singur.”
Diploma de membru de onoare, desenată pe un pergamen şi introdusă într-o husă în formă de carte deosebit de ornamentată, a fost dusă la Moneasa, reşedinţa de iarnă, şi predată personal celui ales.
Diploma de onoare se mai afla intactă în posesia SCA-E.K.E. Arad în perioada interbelică, dar a dispărut împreună cu hărţile deosebit de interesante şi valoroase făcute de către Czárán, probabil în tomberoanele regimurilor care au urmat.
Lumea turiştilor nici nu a apucat să preia bine Bazarul Someşului Cald, când Czárán era  deja în bazinul superior al Galbenei lucrând la Circuitul Galbena.
O voinţă lăuntrică îl mâna spre realizarea proiectelor propuse. Această lucrare, cea mai dragă pentru el, l-a  preocupat toată viaţa, forţându-l să revină mereu pentru a face modificări şi îmbunătăţiri. Acolo, unde până atunci nu a păşit picior de om, prin explozii, cu târnăcopul, cu lopata, cu scări şi podeţe a creat un paradis pământean care şi în starea distrusă de aztăzi este o perlă  printre traseele turistice din munţii Bihor.
Recepţia şi inaugurarea traseului Circuitul Galbenei a avut loc la 28-29-30. iunie 1901. Czárán a primit delegaţia din Cluj la Lunca de unde au mers la Băiţa, una din  reşedinţele de vară ale lui Czárán. Au fost cazaţi într-o cameră recent renovată a clădirii administrative a minelor unde după un somn scurt pe ramuri de brad a doua zi dimineaţa au pornit spre circuitul dublu al Galbenei. Aici au putut constata acel nivel maestos al lucrărilor efectuate, care până atunci nu a putut fi atribiut nimănui.   
Pe scaunul săritor la cer al Pietrei Galbenei, în numele comisiei SCA-E.K.E, a vorbit Melitskó Frigyes, pomenindu-l şi pe acel om  greco catolic luminat care l-a ajutat şi sprijinit în munca lui neobosită tot timpul pe Czárán Gyula:
„În timp ce, cu ocazia inaugurării   acestui nou circuit, îţi mulţumesc călduros în numele societăţii noastre, am  fi nedrepţi  dacă nu am mulţumi şi exprima recunoştinţa noastră şi   Excelenţei sale Episcop Pavel Mihai, proprietarul nobil şi uman al celor mai frumoase locuri din aceşti munţi, pentru acordul său cu privire la explorarea şi dezvoltarea turistică a zonei.
Răspuns la acest discurs, Czárán a dorit să specifice:
“Din adâncul inimii, cu sentimente sincere şi calde vă salut pe voi, cuceritorii acestor noi piscuri şi drumuri!..
Cei care sunt atraşi în acest sfânt templu al naturii din prizonieratul apăsător al  celor patru pereţi: toţi parcă renăscuţi, împăcaţi cu lumea şi cu oamenii se vor reîntoarce acasă cu forţe prospete ca să-şi reia activitatea cotidiană.”
Czárán însă nu s-a întors de aici acasă, ci grăbit a pornit spre Stîna de Vale, a doua reşedinţă de vară,  unde îl aşteptau deja grupuri de turişti dar şi să-şi continue lucrările începute în zona Ponor.
Dr. Ruzitska Béla, unul din marii fotografi ai vremii, turist şi bun prieten cu Czárán a notat despre excursiile acestuia:
“ Numai  cine a participat vreodată la o excursie condusă de Czárán Gyula ştie ce înseamnă acest lucru. Cu ocazia acestor excursii participantul nu a avut alte obligaţii decât să admire frumuseţile naturii şi să savureze atmosfera de grup. Toate grijile şi greutăţile organizatorice au fost duse de către călăuză, care a proiectat din timp traseul, a determinat intervalele de timp, a închiriat cai, s-a tocmit cu cărăuşii, a aprovizionat cu alimente şi băuturi grupul şi a dat şi deşteptarea la plecare. Prin urmare putem afirma că excursiile cu Czárán Gyula au fost o adevărată plăcere.”  
Cu toate că Tóbiás Miklós, pădurarul şef din Beiuş, i-a atras atenţia asupra locului numit Cetăţile Ponorului încă de pe vremea cănd a poposit pentru prima oară la Stâna de Vale şi în ciuda faptului că Czárán Gyula  a cunoscut foarte bine zona, conducând  multe excursii prin împrejurimi, numai în anul 1902 s-au creat condiţii prielnice pentru construcţia traselui turistic Circuitul Cetăţile Ponorului,  zonă până atunci bântuită de demoni, strigoi şi priculici.
Noul traseu amenajat cu balcoane în puctele de belvedere, cu căile care coboară în adâncurile infernului este şi aztăzi cea mai frecventată zonă din Munţii Bihor. 
Conducerea secţiunii turistice a SCA-E.K.E  a preluat Circuitul Cetăţile Ponorului la 27 august 1902. 
Între timp Czárán a terminat cercetarea zonei de obîrşie a Crişului Negru la Poiana şi Băiţa. La adunarea generală a SCA-E.K.E din 16 ianuarie 1903 s-a anunţat faptul că s-au construit şi aşteptă pentru predare  Circuitul de jos, Circuitul de mijloc şi Circuitul de sus de la Băiţa.
La un an de la construcţie SCA-E.K.E a preluat cele trei  trasee şi Peştera Măgura din Valea Seghiştel.
Comisia de recepţie a parcurs cele trei circuite în perioada 14-15-16  iulie 1904, cutreierând văile adânci din partea nord-vestică a vârfului Cucurbăta Mare, punctele de belvedere, cascadele şi peşterile extraordinare de la obârşia Crişului Negru.
O parte a grupului a părăsit zona deosebit de sălbatică, după cele trei zile care au pus la încercare resursele fizice, clasificând numai cu laude calităţile de organizator şi ghid al lui Czárán.
Cealaltă parte a grupului împreună cu  dr. Szádeczky Gyula, geolog de renume la facultate din Cluj, a acceptat invitaţia şi a mai rămas în zonă pentru a participa la o mare excursie de străbatere a masivului Bihor.
Importanţa acestui pelerinaj este faptul că dr.Ruzitska Béla a reuşit să facă  cu această ocazie în premieră naţională o serie impresionantă de fotografii despre cascadele de la obârşia Crişului Negru.
Printre proiectele anului 1903 figura şi construcţia traseului turistic Vadu Crişului-Şuncuiuş. Aceste evenimente însă au antecedente locale. Se poate afirma că anul penetrant pentru dezvoltarea turistică a zonei este legată  1900, cănd la Vadul Crişului este numit preot reformat dr. Veress István. Constatând frumuseţile cheilor Crişului Repede între Vadu Crişului şi Şuncuiuş el a anunţat conducerea SCA-E.K.E. şi a cerut în ianuarie 1903 construcţia unei poteci turistice în chei.
Aici trăia deja la acel moment dat şi Handl Karl, originar din Austria, care lucra la serviciul de control tehnic al căilor ferate. Radnóti Dezső, secretar general al SCA-E.K.E. a confirmat că în curând va începe această lucrare.
În luna martie 1903 a sosit la Vadu Crişului Czárán Gyula cu muncitorii care îl însoţeau. şi au construit traseul turistic de 8 kilometri între Vadu Crişului şi Şuncuiuş. Inaugurarea traseului a avut loc la 1 mai al aceluiaşi an şi au participat pe lângă cei din Vadu Crişului şi un grup de 25 de studenţi din Cluj conduşi de dr. Szádeczky Gyula, alt mare şi sincer prieten al lui Czárán care explica cu lux de amănunte fazele mai grele ale muncii depuse.
Ajunşi la locul numit Perechea Menumorut de unde se  vedea toată lucrarea în splendoarea ei  dr. Szádeczky Gyula şi-a îndemnat studenţii să-l felicite pe executant dar Czárán eschivându-se a spus:  „Nu pe mine să mă slăviţi domnilori, mai degrabă măriţi natura care a dat naştere acestor frumuseţi neasemuite.”
Micul grup a luat prânzul la Cascada de la Vadu Crişului. Discursul inaugural a fost rostit de către dr. Veress István. El a notat despre cel sărbătorit: “Cu Czárán Gyula m-am cunoscut în anul 1903. Carl Handl l-a adus la parochia mea sărăcăcioasă. Între iubitorii de natură se naşte de obicei repede prietenie. Din acest moment până în ultima clipă am avut relaţii strânse. Dacă venea la Vadu Crişului nu mă evita niciodată. El a fost cel care a pus bazele turismului la Vadu Crişului, noi cei care-l urmam am fost doar soldaţii de rând. Traseul turistic de la Vadu Crişului l-a construit în câteva zile la sfârşitul lui aprilie 1903. Cu acestă ocazie l-am putut urmări pentru prima dată în timpul lucrului. Cu ce rafinament a priectat poteca şerpuindă printre copaci, puncte de belvedere, stânci periculoase cu balustrade şi coborâşuri ca-n poveşti. Nu voi uita niciodată cum l-am văzut într-o zi de lucru ploioasă când am pornit pe drumul lunecos să-l caut şi să-l invit la masă. El atunci terminase cea mai mare parte a drumului şi dinamita stâncile dinspre Şuncuiuş. Cheile răsunau de exploziile repetate şi când am ajuns la muncitori se întrezărea  în spatele fumului chipul marelui turist. Aşa muncea el zi de zi. În geantă avea pâine şi slănină. Era nepretenţios. Nu accepta invitaţii de prânz şi mic dejun. Îi plăcea să mănânce împreună cu muncitorii lui în mijlocul naturii. Tot timpul avea asupra lui operele lui Homer, Petőfi, Byron din care-şi alimenta dragostea faţă de natură. Să fi văzut bucuria de pe faţa lui în momentul când terminase câte o lucrare.
Când a terminat traseul turistic de la Vadu Crişului şi ne-am oprit amândoi la punctul de belvedere Excelsior,  privea în jos la drumul din chei  ca un conducător de oşti  după o bătălie cruntă şi parcă ar fi vrut să spună: Iată, voi stânci nemişcate v-am cotropit dar numai ca să-i fac pe oameni să vă îndrăgească.”
În acest moment părea că explorarea turistică a cheilor de la Vadu Crişului s-a încheiat. Însă atenţiei lui  Karl Handl nu putea să-i scape  un fenomen interesant. La secete mari nivelul pârâului ce alimenta cascada de la Vadu Crişului scădea atât de mult încât apărea o mică deschizătură în stânca din calcar prin care ieşeau şi intrau lilieci. După ce a tras cu arma de vânătoare în acestă deschizătură dicolo de peretele de calcar s-a auzit o bubuitură puternică urmată de reverberaţii. Drept urmare  au tras concluzia că în spatele peretelui trebuie să fie o peşteră:
“ Înştiinţat de cele constatate, Czárán Gyula a venit din nou la Vadu Crişului în noiembrie 1903  şi pe data de 10 a lunii, prin dinamitare a reuşit să disloce imensul perete de calcar deschizând astfel intrarea peşterii în care au păşit conştienţi de faptul că nimeni înainte lor nu a putut vedea aceste frumuseţi. Nu s-a putut intra prea mult în peşteră pentru că apa avea un nivel destul de mare. Czárán a mai stat două zile şi prin dinamitări succesive a reuşit să restrângă  râul subteran într-o albie mai îngustă. Înaintarea în peşteră fusese îngreunată de un lac care bloca accesul. După plecarea lui Czárán am intrat cu o lumânare şi am relatat tot ce am văzut în numărul din 22 noiembrie al  cotidianul  Orădean Szabadság. De aici informaţia a fost preluată de către celelalte reviste.”
10 ianuarie 1904 marchează un nou capitol în istoriografia noastră turistică legată de activitatea lui Czárán Gyula. La acestă dată a decis adunarea generală a SCA-E.K.E. să reorganizeze activitatea departamentului turistico-tehnic, care a luat fiinţă la 8 martie 1904 şi a şi prezentat programul de proiecte pentru perioada 1904-1905. Conform procesului verbal întocmit la 10 martie în urma prezentărilor făcute de către Kovács Géza, secretarul departamentului: “Adunarea generală a acceptat propunerea departamentului turistic cu privire la construcţia unui nou traseu turistic denumit Circuitul Sf.Ladislau şi  care să lege Cheile Turzii, Cheile Turenilor şi ruinele cetăţii de la Letea.”
În cursul lunii mai Czárán Gyula, întrerupându-şi activitatea în Cheile Galbenei, a condus mai multe excursii în Cheile Turenilor cu scopul de a face cunoscută şi această parte a locului, umbrită întru-n fel de măreţia şi apropierea Cheilor Turzii.
La 10 ianuarie s-a terminat marcarea Circuitului Sf. Ladislau şi urma instalarea unor mese şi bănci la refugiul de la Cheile Turzii. La 22 februarie 1905 adunarea generală a SCA-E.K.E. a alocat încă 120 de coroane pentru lucrările traseului din Cheile Turenilor. Czárán a terminat  şi a predat acest circuit la 28 mai 1905 în cadrul unei excursii la care au participat 42 de persoane.
Czárán a dedicat tot anul 1905 pentru lucrările din partea superioară a Cheilor Galbenei cu toate că exploatările forestiere l-au ajuns din urmă şi erau un pericol iminent pentru lucrările de amenajare turistică efectuate deja.
Pe perioada acestor lucrări Czárán Gyula şi muncitorii lui au fost “cazaţi” în peştera din vecinătatea Izbucului Galbenei, denumită de către ei şi “Hotel Galbina” sau “Biroul de construcţii”. Aici i-a primit  şi pe cei care l-au vizitat. În 1905 a primit mai multe grupuri. Din punct de vedere documentar însă, doar  două au fost de  importanţă mai mare.
Primul grup a fos condus de către dr. Szádeczky Gyula:
“Expediţia mea a sosit la 14 iulie dispre est, de la Poieni, pe o vreme ploioasă. Am învins multe greutăţi până când am reuşit să ne apropiem de Izbucul Galbenei. Când am pătruns însă, avertizaţi de vuietul izbucului, în cheile înguste s-a schimbat brusc priveliştea. Am intrat întru-n parc domnesc unde se încrucişează poteci cu lăţimi diferite, pentru călăreţi şi pentru pedeştri care duc în jos spre Galbena învolburată sau în sus la punctele de belvedere. Astfel  în faţa portalului uriaş al “Hotelului” se întîlnesc  o grămadă de drumuri. La dreapta portalului se îngrămădesc bastioanele stâncilor. Lateral se găsesc lăcaşurile fierarilor şi  personalului muncitor în cea mai mare armonie. Reduta dădea impresia unui lăcaş împărătesc. I-am şi zis proprietarului care ne-a venit în întimpinare că din “Prinţul Oncesei” a devenit “Împăratul   Galbenei”.
Dar să vedem aranjamentul “Hotelului” în care a stat aşa de mult omul nostru şi unde se reîntorcea întotdeauna cu plăcere. În fond peştera este o gură de apă de odinioară de circa 10 m lăţime care se adânceste 25 de metri în calcarul cheilor. La intrare erau amenajate vetrele de foc şi se aflau nişte uscătoare pentru hainele umede. În interior se găseau paturile de tabără acoperite cu ramuri de brad şi pături impermeabile, cuiere confecţionate din ramuri de copac, în mijloc masa acoperită cu o faţă din hârtie, iar în jur scaune tăiate din trunchiuri de copac. În fundul peşterii erau nişte rafturi pentru depozitarea rucsacilor şi sacoşelor, iar în spate de tot lăzile cu dinamită.
După ploi mai mari “Hotelul”  lăcrima în mai mute locuri, dar acest lucru îl consideram drept urmare a diversităţii acestei forme de trai peşterian.”
Cea de-a doua expediţie a condus-o dr. Ruzitska Béla. Acest pelerinaj  a durat 19 zile de-a lungul şi latul Munţilor Bihor. Important este nu numai faptul că l-au vizitat şi pe Czárán în cheile Galbenei ci că Ruzitska Béla a realizat o serie de fotografii extraordinare, documente deosebit de valoroase, folosite şi pentru ilustrarea celor descrise şi în prezenta lucrare pe lângă memoriile sale din care aflăm:
“În perioada 3-21 august 1905 eram la Stâna de Vale şi de acolo, împreună cu pictorul Veres L. şi funcţionarul Fekete l-am vizitat pe Czárán în Cheile Galbenei, de unde el nu a plecat până toamna târziu şi admira frumuseţile cheilor ameninţate din ce în ce mai mult de către exploatările forestiere din zonă.
Împreună cu el am parcurs Circuitul Galbenei dar am  observat nervozitatea lui cauzată de exploatările din apropiere.
În partea inferioară a Galbenei s-a construit  un baraj şi un jgheab pentru transportul trunchiurilor
...Cu ocazia acestei excursii am sesizat că în ciuda faptului că Czárán a fost foarte amabil şi serviabil s-a putut observa o indispoziţie şi oboseală la el. Mergea mai încet, obosea mai repede. Noi am crezut că toate aceste simptome  sunt cauzate de distrugerea traseelor sale  turistice din zonă.”
Lucrările din Cheile Galbenei s-au lungit atât de mult încăt n-a mai rămas vreme pentru renovările programate în Bazarul Someşului Cald.
Şi la Stâna de Vale, unde îl aşteptau turiştii din august, ajunsese doar la sfărşitul lunii. Mai târziu a trecut pe la Ciucea, Vadu Crişului şi Remeţ. Conform relatărilor din agenda lui dr. Ruzitska Béla, în perioada 14-15 octombrie a organizat şi condus ultima sa excursie în grup pentru a vizita Valea Iadului, Remeţ şi minunatele cascade de pe Sebişel, afluentul Drăganului.
După ce şi-a condus oaspeţii: Miss Rose Le Quesne, dr. Szádeczky Gyula cu soţia, dr. Ruzitska Béla cu soţia pe traseul propus, s-a retras la începutul lui decembrie cu muncitorii în Moneasa, reşedinţa sa de iarnă, unde stătea doar atunci când condiţiile meteo nu permiteau desfăşurarea activităţilor sale de teren.
După excursie, profund impresionată Miss Rose Le Quesne, artistă engleză de elită, a rostit cuvinte de laudă despre Czárán şi a adresat felicitări şi acelei ţări în care dezvoltarea turismului este dusă înainte de un astfel de om capabil.
Din păcate evenimentele au luat o altă cale determinată şi de deteriorarea stării de sănătate a lui Czárán Gyula. În acest an s-au amplificat simptomele bolii care i-au îngreunat posibilităţile de deplasare.
După inaugurarea traseului de pe Sebişel grupul s-a întors la Remeţ de unde au luat trenuleţul pe Valea Iadului iar apoi au plecat spre Cluj, nu înainte de a-şi fi luat rămas bun de la gazda lor simpatică, care s-a dus cu muncitorii la Vadu Crişului. După prima zăpadă s-au deplasat la Beiuş de unde, în drum spre Moneasa a mai urcat o dată la Cheile Galbenei să vadă distrugerile cauzate de exploatarea forestieră care a năvălit peste paradisul lui devastându-l de toate frumuseţile.
Záray Jenö, preşedintele SCA-E.K.E Arad şi  autorul primei biografii Czárán apărută în 1937 la Arad cu titlul “ Apostolul drumeţiei” (limba maghiară: A természetjárás apostola) scria în acestă carte:
“Pana este slabă să descrie durerea lui Czárán atunci când a văzut Cheile Galbenei, terenul de luptă şi marea realizare de odinioară, lipsită de tot farmecul. Peisajul extraordinar părea călcat în picioare de către uriaşii din poveşti. Czárán a amuţit şi a fost  dărâmat de durere. Ochii i s-au umplut cu lacrimi dar nu se revolta, nu-şi ridica nici pumnii la cer şi nu suduia. S-a resemnat ca mama care şi-a pierdut comoara cea mai de valoare. Cu sufletul greu şi-a părăsit Galbena iubită, neştiind că nu o va mai revedea niciodată.”

În scrisoarea adresată conducerii SCA-E.K.E. la 11 decembrie scrie cu mare amărăciune:

“Acum câteva zile am vizitat încă  odată Galbena, să văd rezultatul distrugerilor (valorificarea pădurilor).”
Probabil după consultul medical de  la Moneasa din 16 decembrie aflase despre starea gravă în care se afla, pentru că atunci a dezvăluit cele mai sumbre previziuni în scrisoarea trimisă prietenului Szádeczky Gyula  la 29 decembrie:    
“Se pare că pentru mine anul nou nu va începe prea bine. Problemele cardiace mai vechi au evoluat deosebit de rău, mai ales în ultima perioadă...”
La 5 ianuarie 1906 l-a vizitat pe preotul prieten Ballauer Kristóf pentru a-i da spre păstrare noul testament. În aceeaşi seară, după cină i s-a făcut rău. Sora grijulie a trimis după preot dar acesta nu l-a mai găsit în viaţă. Inima-i bolnavă a încetat să mai bată dar sufletu-i nemuritor s-a aşternut ca ceţurile grele ale iernii peste plaiurile chinuite ale Bihorului.
Membru al Societăţii Carpatine Maghiare(02.07.1886), al Societăţii Geografice Maghiare (14.11.1895) şi amembru de onoare al Societăţii Carpatine Ardelene – Erdélyi Kárpát Egyesület (15.07.1900) s-a stins din viaţă la 05.01.1906.
A fost înmormântat la 8 ianuarie 1906 conform voinţei sale într-un cosciug simplu din stejar în Moneasa, locul în care a decedat; nu în cavoul familiei din Şepreuş ci în umbra brazilor semeţi  de pe dealurile Monesei.
La funeralii au participat membrii familiei Czárán, Csiky, Török, intelectuali din zonă, mai marii comunei Şepreuş şi foarte mulţi din Arad. Lângă catafalc îi găsim pe lângă rude şi prieteni şi pe acei bărbaţi şi femei simpli din satele bihorene care la început, văzândul în pelerina-i mare caracteristică, bombănind tot timpul pentru a număra paşii (în ghidul său turistic distanţele sunt măsurate în paşi), cu faţa arsă de soare şi mai tot timpul ciufulit de vânt, l-au considerat priculici şi fugeau din faţa lui crucindu-se sau trimiţând câinii pe el. 
S-au împrietenit însă repede cu el atunci când şi-au dat seama că de fapt Czárán îi sprijină cu împrumuturi pentru a-şi cumpăra căruţe şi cai pe aceea care s-au angajat   să participe la  transportul turiştilor pe traseele construite şi să ramburseze creditele din veniturile astfel obţinute. De remarcat este faptul că nimeni nu i-a rămas dator.
Mai mare decât dragostea lui faţă de natură era doar dragostea faţă de aceşti oameni  pentru care avea un respect deosebit:
            “…sunt foarte mulţi pentru care cauza noastră nu este cauza deconectării, a bucuriei, a distracţiei ci este problema vitală, grea a pâinii de fiecare zi. Pentru acest popor nevoiaş trebuie să deschidem noi surse de ajutorare ca să-i scoatem din sărăcie.”
Dovada recunoaşterii acestei atitudini umanitare a fost şi prezenţa mulţimii ţărăneşti în jurul sicriului acoperit cu crengi de brad, din vila din Moneasa. În costumele lor populare,  moţii l-au condus pe ultimul drum cu fastul cuvenit “Prinţului Oncesei”.
După funeralii, în numele prietenilor şi turiştilor din cele mai diferite pături sociale a vorbit şi şi-a luat rămas bun  dr. Szádeczky Gyula:
„De la el, cel care în spiritul culturii maghiare a făcut atât de mult pe aceste meleaguri locuite de naţionalităţi,  a apărut ca un meteor pe cerul turismului nostru, cel care cu lumina lui orbitoare a izgonit din superstiţiile locale  şi din adâncurile Munţilor Bihor diavolii adăpostiţi acolo şi le-a transformat în cele mai frumoase temple ale naturii unde se vor putea reface sufletele obosite şi îmbolnăvite în tumultuoasa lume modernă.
Tu ne-ai părăsit subit  în mijlocul atâtor proiecte şi planuri frumoase. Pe când vor înflori primele flori de primăvară pe mormântul tău, adierea de pe piscurile munţilor va şuşoti suspinul prietenilor tăi iar lumina soarelui ce apune va sclipi în lacrimile celor care îşi iau rămas bun.
Doar trupul tău se va uni cu pământul natal iubit, amintirea ta va trăi mereu iar sufletul tău ne va însoţi pe fiecare potecă.”
La 7 ianuarie 2006 sub brazii seculari din cimitirul din Moneasa ne-am întâlnit o mână de oameni din Arad, Oradea şi Timişoara ca să respectăm promisiunea predecesorilor: să punem coroanele nemuririi pe mormântul din granit suedez negru al celui care a fost Czárán Gyula.

Oradea,
15.01.2006
Egri Ferenc
Fundatia Czaran Gyula